Luna trecută îmi spunea un prieten că România ar putea deveni, după 1 ianuarie 2007, ţara cu cel mai puternic sentiment anti-UE, depăşind chiar Polonia la acest aspect. L-am ascultat zâmbind, fără a bănui atunci că aş putea fi chiar eu încercat de un asemenea sentiment mai repede de cât credeam. Două subiecte de actualitate mi-au stârnit indignarea şi dispreţul faţă de o construcţie politico-economică care, pentru cunoscătorii care reuşesc să lase deoparte entuziasmul apropiat de brain-washing la vederea celor 12 steluţe pe fond albastru, se caracterizează prin incoerenţă legislativă, perspective instituţionale şubrede şi multă, multă ipocrizie...Primul aspect este legat de întreaga tevatură creată în jurul nominalizării lui Varujan Vosganian pentru postul de comisar european. Personal, aveam o impresie destul de bună despre Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei europene. Domnia sa a reuşit însă ieri să-mi dvedească faptul că îi lipsesc două caracteristici esenţiale pentru funcţia pe care o ocupă : o educaţie diplomatică elementară şi un caracter puternic şi determinat să-şi asume responsabilităţi.
Binecuvântarea publică acordată canditatei propuse de Bulgaria, coroborată cu batjocorirea candidatului român fac din Jose Manuel Durao Barroso un pion ieftin într-un joc dirijat din mai multe părţi.
Asupra Europei occidentale planează de câţiva ani buni o umbră roşiatică a două ustensile : secera şi ciocanul. Stânga, apărată de scutul populist al grijii pentru oameni. şi-a radicalizat substanţial discursul, puţine fiind partidele socialiste europene care mai pot fi considerate moderate. Exemplele de manifestări desfăşurate în centre universitare sau colocvii ale unor mişcări marxist-leniniste declarate, susţinute din umbră de responsabili politici sunt exemple clare ale acestei tendinţe îngrijorătoare. Pe lângă acestea, parlamentul şi instituţiile europene sunt ideale pentru maturizarea mişcării neo-comuniste. Minimizând ororile regimurilor bolşevice din Estul Europei, batând monedă pe aceeaşi condamnare (excesivă şi redundantă) a extremei drepte şi sărind la beregata forţelor de dreapta, "socialiştii" şi "verzii" au ajuns să dea tonul Uniunii Europene. Alături de ei, avem această creaţie hazlie, numită "populari", care revendică dreapta cale, dar care nu ezită să balanseze în toate punctele cardinale, fiind poate curentul politic cel mai incoerent şi lipsit de doctrină clară. Ironia jocului democratic a ridicat aceste curente pe primele două trepte ale podiumului reprezentării în adunarea legislativă europeană. Deşi Comisia revendică sus şi tare personalitatea proprie şi o oarecare indepndenţă faţă de Parlament, Barroso a arătat un servilism ieşit din comun, jignind prin comportamentul său atât pe Varujan Vosganian, cât şi Guvernul României. Mai mult decât atât, nici nu a avut curaj să recunoască adevăratul motiv al respingerii momentane a lui Vosganian, şi anume opoziţia feroce a socialiştilor şi popularilor faţă de pericolul ca cei doi comisari ai României şi Bulgariei să fie liberali. Practic am asistat la o cursă similară cu cele către magazinele propunând reduceri, Meglena Kuneva având doar meritul de a fi fost nominalizată prima.
Din întâmplare, decizia Bruxelles-ului se integrează perfect în strategia de jihad anti-liberal a lui Traian Băsescu. Ce poate fi mai potrivit decât refuzul canditaturii unui liberal veritabil, profesionist incontestabil şi alinierea "pe ţeavă" a nominalizării unor vieţuitoare ale spaţiului biologic al Cotrocenilor : Anca Boagiu şi Mihai-Răzvan Ungureanu ? Anumiţi parlamentari europeni, mângâiaţi şi masaţi de către PD şi întreaga sa structură de lobby formată din băieţi cu ochi albaştrii maeştri în tactica schimbării bărcilor după scrutine, s-au indignat de convingerile de dreapta ale lui Varujan Vosganian. Ca la un semnal, au apărut şi balivernele legate de presupusa colaborare a lui Vosganian cu fosta Securitate ("prietenii" ştiu de ce au fost numiţi la SRI şi SIE). Presupun că propunerea candidaturilor unui ministru al transporturilor integrate sau al integrării transportate care, la o întâlnire cu studenţii români din Bruxelles i-a sfătuit pe aceştia "să nu se mai comporte ca nişte fătălăi" şi care în general are şcoala băsesciană de exprimare publică şi alimentare bahică sau a unui fost militant activ UTC, care probabil mai păstrează şi acum în scrinul cu amintiri cravata roşie de pionier, carnetul de partid şi alte accesorii de gen, ar fi avut toate şansele să stârnească ropote de aplauze la Bruxelles. În definitiv "sunt cunoscuţi", nu ca Vosganian şi mai ales... sunt "de-ai lor".
A doua sursă a stării mele de euro-scepticism momentan a fost propunerea anumitor parlamentari belgieni de a urma exemplul Marii Britanii şi de a impune restricţii cetăţenilor bulgari şi români care ar dori să pătrundă pe piaţa muncii din Belgia. Ca un cunoscător al societăţii belgiene în toate aspectle ei, petrecându-mi în această ţară ultimii 15 ani, nu pot să nu percep mârşăvia gratuită care se ascunde în spatele lansării acestei dezbateri. Un stat belgian care prin politicile sociale a ajuns să promoveze refuzul de a munci şi să încurajeze şomajul, riscând să intre în incapacitate de plată a alocaţiilor sociale peste cel mult 20 de ani, restricţionează accesul pe piaţa autohtonă a muncii... Deci, populaţia activă este scăzută, şomerii se înmulţesc pe zi ce trece, seduşi fiind de traiul de huzur pe care-l pot avea pe banii statului, numărul de muncitori calificaţi este în scădere, fără a mai menţiona pe cel al intelectualilor şi, cu toate acestea, Belgia îşi permite luxul de a refuza forţă de muncă mai calificată, mai activă şi, într-o primă fază, mai ieftină. Ils sont fous ces Belges.
De fapt, această atitudine nu este singulară, micuţa Belgie făcându-şi un obicei din a juca rolul de "gică-contra". Bazându-se pe prezenţa instituţiilor europene pe teritoriul ei, chiar a ajuns să creadă că soarele răsare şi apune la Bruxelles, comportându-se ca o mare putere mondială. Riscul este totuşi să aibe aceeaşi soartă ca broscoiul care voia să se facă cât taurul, din celebra fabulă a lui La Fontaine... şi anume să se umfle până o să plesnească. Pornirile separatiste ale regiunii flamande sunt din ce în ce mai accentuate iar ţara care "nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o naţiune" (vorbe rostite de către însuşi primul suveran belgian, Regele Leopold I, în 1831) ar putea să-şi dea seama cât de curând că nu este decât o construcţie artificială.
Aceste considerente nu rezolvă însă problema noastră. Culpele lor nu le exclud pe ale noastre. România are deficienţe interne grave şi suferă de un complex de inferioritate cu accese de servilism. Deşi se află în a 3-a grupă de pondere a voturilor în Consiliu (fiind depăşită doar de 6 ţări), România nu reuşeşte să se impună cu demnitate Avem o politică externă de tip "ghiveci" cu noţiuni geometrice de axe şi alte figuri, promovată de navigatori şi militanţi UTC. Statul de drept continuă să fie un concept pur teoretic iar instituţiile sunt mai preocupate să se războiască unele cu celelalte decât să-şi exercite competenţele. Suntem candidaţii ideali la primul loc... pornind de la coada clasamentului. Păcat !
Asupra Europei occidentale planează de câţiva ani buni o umbră roşiatică a două ustensile : secera şi ciocanul. Stânga, apărată de scutul populist al grijii pentru oameni. şi-a radicalizat substanţial discursul, puţine fiind partidele socialiste europene care mai pot fi considerate moderate. Exemplele de manifestări desfăşurate în centre universitare sau colocvii ale unor mişcări marxist-leniniste declarate, susţinute din umbră de responsabili politici sunt exemple clare ale acestei tendinţe îngrijorătoare. Pe lângă acestea, parlamentul şi instituţiile europene sunt ideale pentru maturizarea mişcării neo-comuniste. Minimizând ororile regimurilor bolşevice din Estul Europei, batând monedă pe aceeaşi condamnare (excesivă şi redundantă) a extremei drepte şi sărind la beregata forţelor de dreapta, "socialiştii" şi "verzii" au ajuns să dea tonul Uniunii Europene. Alături de ei, avem această creaţie hazlie, numită "populari", care revendică dreapta cale, dar care nu ezită să balanseze în toate punctele cardinale, fiind poate curentul politic cel mai incoerent şi lipsit de doctrină clară. Ironia jocului democratic a ridicat aceste curente pe primele două trepte ale podiumului reprezentării în adunarea legislativă europeană. Deşi Comisia revendică sus şi tare personalitatea proprie şi o oarecare indepndenţă faţă de Parlament, Barroso a arătat un servilism ieşit din comun, jignind prin comportamentul său atât pe Varujan Vosganian, cât şi Guvernul României. Mai mult decât atât, nici nu a avut curaj să recunoască adevăratul motiv al respingerii momentane a lui Vosganian, şi anume opoziţia feroce a socialiştilor şi popularilor faţă de pericolul ca cei doi comisari ai României şi Bulgariei să fie liberali. Practic am asistat la o cursă similară cu cele către magazinele propunând reduceri, Meglena Kuneva având doar meritul de a fi fost nominalizată prima.
Din întâmplare, decizia Bruxelles-ului se integrează perfect în strategia de jihad anti-liberal a lui Traian Băsescu. Ce poate fi mai potrivit decât refuzul canditaturii unui liberal veritabil, profesionist incontestabil şi alinierea "pe ţeavă" a nominalizării unor vieţuitoare ale spaţiului biologic al Cotrocenilor : Anca Boagiu şi Mihai-Răzvan Ungureanu ? Anumiţi parlamentari europeni, mângâiaţi şi masaţi de către PD şi întreaga sa structură de lobby formată din băieţi cu ochi albaştrii maeştri în tactica schimbării bărcilor după scrutine, s-au indignat de convingerile de dreapta ale lui Varujan Vosganian. Ca la un semnal, au apărut şi balivernele legate de presupusa colaborare a lui Vosganian cu fosta Securitate ("prietenii" ştiu de ce au fost numiţi la SRI şi SIE). Presupun că propunerea candidaturilor unui ministru al transporturilor integrate sau al integrării transportate care, la o întâlnire cu studenţii români din Bruxelles i-a sfătuit pe aceştia "să nu se mai comporte ca nişte fătălăi" şi care în general are şcoala băsesciană de exprimare publică şi alimentare bahică sau a unui fost militant activ UTC, care probabil mai păstrează şi acum în scrinul cu amintiri cravata roşie de pionier, carnetul de partid şi alte accesorii de gen, ar fi avut toate şansele să stârnească ropote de aplauze la Bruxelles. În definitiv "sunt cunoscuţi", nu ca Vosganian şi mai ales... sunt "de-ai lor".
A doua sursă a stării mele de euro-scepticism momentan a fost propunerea anumitor parlamentari belgieni de a urma exemplul Marii Britanii şi de a impune restricţii cetăţenilor bulgari şi români care ar dori să pătrundă pe piaţa muncii din Belgia. Ca un cunoscător al societăţii belgiene în toate aspectle ei, petrecându-mi în această ţară ultimii 15 ani, nu pot să nu percep mârşăvia gratuită care se ascunde în spatele lansării acestei dezbateri. Un stat belgian care prin politicile sociale a ajuns să promoveze refuzul de a munci şi să încurajeze şomajul, riscând să intre în incapacitate de plată a alocaţiilor sociale peste cel mult 20 de ani, restricţionează accesul pe piaţa autohtonă a muncii... Deci, populaţia activă este scăzută, şomerii se înmulţesc pe zi ce trece, seduşi fiind de traiul de huzur pe care-l pot avea pe banii statului, numărul de muncitori calificaţi este în scădere, fără a mai menţiona pe cel al intelectualilor şi, cu toate acestea, Belgia îşi permite luxul de a refuza forţă de muncă mai calificată, mai activă şi, într-o primă fază, mai ieftină. Ils sont fous ces Belges.
De fapt, această atitudine nu este singulară, micuţa Belgie făcându-şi un obicei din a juca rolul de "gică-contra". Bazându-se pe prezenţa instituţiilor europene pe teritoriul ei, chiar a ajuns să creadă că soarele răsare şi apune la Bruxelles, comportându-se ca o mare putere mondială. Riscul este totuşi să aibe aceeaşi soartă ca broscoiul care voia să se facă cât taurul, din celebra fabulă a lui La Fontaine... şi anume să se umfle până o să plesnească. Pornirile separatiste ale regiunii flamande sunt din ce în ce mai accentuate iar ţara care "nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o naţiune" (vorbe rostite de către însuşi primul suveran belgian, Regele Leopold I, în 1831) ar putea să-şi dea seama cât de curând că nu este decât o construcţie artificială.
Aceste considerente nu rezolvă însă problema noastră. Culpele lor nu le exclud pe ale noastre. România are deficienţe interne grave şi suferă de un complex de inferioritate cu accese de servilism. Deşi se află în a 3-a grupă de pondere a voturilor în Consiliu (fiind depăşită doar de 6 ţări), România nu reuşeşte să se impună cu demnitate Avem o politică externă de tip "ghiveci" cu noţiuni geometrice de axe şi alte figuri, promovată de navigatori şi militanţi UTC. Statul de drept continuă să fie un concept pur teoretic iar instituţiile sunt mai preocupate să se războiască unele cu celelalte decât să-şi exercite competenţele. Suntem candidaţii ideali la primul loc... pornind de la coada clasamentului. Păcat !
